Varvara Vizir – moldoveanca translator, de succes, în Italia.

Varvara Vizir, mediator lingvistic-intercultural în Italia (translator), este o moldoveancă, care de 12 ani se află la Roma, unde și-a refăcut viața. În Moldova a studiat la facultatea de Jurnalism și Ștințe ale Comunicării de la Universitatea de Stat. Nemulțumită, însă, de situația din țară a plecat și acum doi ani în urmă a susținut teza de licenţă în limbi străine şi comunicare internaţională în cadrul Universităţii  ”Roma tre”  cu aprofundarea limbii engleze şi rusă. Acum vorbește cu ușurință despre toate problemele cu care s-a confruntat de-a lungul anilor în Italia. Este mândră de cele obținute și se bucură pentru că este apreciată. Funcția pe care a obținut-o, spune Varvara Vizir, îi aduce plăcere, nu doar bani. Însă cu siguranță îți oferă un trai mult mai decent decât în R. Moldova. Referindu-se la clienții pe care îi are, interlocutoarea noastră a spus că ”sunt cei mai mulţi moldoveni, români şi ucraineni, dar am clienţi şi de alte naţionalităţi”.  1. Cum aţi reuşit să vă afirmaţi în Italia?  Este rezultatul unei munci de ani de zile. Când pleci în altă ţară începi totul de la zero. Pare o altă viaţă. Uiţi că ai nişte studii sau o facultate. Aici totul e divers şi cunoştinţele culese în ţară îți ajută prea puţin. N-am avut nici un ajutor. Am realizat totul de una singură. Frecventând multe cursuri am cunoscut diverse persoane: profesori, colegi şi aşa mi-am creat o reţea de prieteni care mă ajută foarte mult. Din ceea ce am învățat, știu că nu există muncă fără răsplată. Doar e nevoie de credinţă şi răbdare şi, de asemenea, să nu te opreşti. M-aţi întrebat cum am reuşit să mă afirm, eu aş zice că e prea devreme să vorbesc despre afirmare. E doar un mic pas, în rest, totul visez să urmeze. Consider că am reuşit doar să penetrez un zid cenuşiu, care mi-a luat mai mult de 10 ani din viaţa mea. Îmi doresc mult ca în următorii ani să merg cu paşi mai rapizi. 2. Unde lucraţi acum? Sunt o liber profesionistă. Lucrez în mod autonom. Mi-am deschis TVA, îmi plătesc taxele şi totul depinde de cât volum de muncă reuşesc să acumulez pe parcursul anului. În Italia, de obicei, cam toţi translatorii muncesc în acest mod. Desigur e foarte dificil de la început, dar cu timpul, mai ales când munceşti cu sârguinţă, onestitate şi profesionalitate culegi roadele la sfârşit. Clienţii trataţi bine se întorc neapărat următoarea dată tot la tine. Prioritatea mea este că sunt şi o mediatoare interculturală, adică expertă în materia de imigraţie. Acesta îmi permite să-mi extind câmpul activităţii. De multe ori sunt invitată să lucrez şi în şcoli. E vorba de proiecte cu un număr de ore limitate, dar reuşesc să le includ în programul meu de muncă cu uşurinţă. E un fel de activitate care are dezavantaje, dar şi multe avantaje. Bunăoară am toată libertatea să-mi organizez munca şi programul aşa cum îmi este pe plac. Sunt o persoană care iubeşte libertatea şi-mi place mult acest fel de activitate. E şi stimulantă. Nu e uniformă. Nu mă plictisesc niciodată. Am perioade când trebuie să muncesc şi noaptea. 3. Ce performanţe aţi realizat până în prezent? De fiecare dată când reuşesc să produc un act birocratic sau să rezolv vre-o problemă a unui client  care îmi mulţumeşte  cu zâmbet recunoscător, pentru mine înseamnă a realiza o performanţă.  Oricum performanţa mea constă din multe şi mici chestiuni de toate zilele. Desigur aş putea să mă refer la piesa istorică a lui Ion Druţă „Maria Cantemir. Ultima dragoste a lui Petru cel Mare”, pe care am tradus-o. Dar aceasta s-a întâmplat deja cu 2 ani în urmă. Cred că ar trebui să mă refer la ceva de mai recent. Deseori merg la tribunal, unde exercit profesia mea de translator în şedinţe sau în cazuri de interceptări.  Una din agenţiile de traduceri din Roma, cu care colaborez,  lucrează  mai mult cu ministere şi îmi dau, de obicei, de tradus texte destul de importante. Aceste texte mă fac să cresc mult în meseria mea. Sunt texte din domeniul administraţiei, juridicii şi altele. 4. Cum este privit un străin în Italia? Societatea italiană  e în plină evoluţie. Acum 12 ani, când am venit şi eu, Italia era diversă, străinul era privit într-adevăr ca un străin. Acum încetul cu încetul imigratul începe să facă parte din această societate, să fie participant în viaţa de toate zilele a ţării. Rămâne doar să-ţi obţii respectul. Depinde de fiecare în parte. Nimeni nu te respectă dacă nu meriţi. Vorba veche, cum îţi aşterni aşa şi vei dormi. Străinii sunt priviţi într-o mie de feluri, aşa cum este omul, unul diferit de altul. Desigur un imigrat de multe ori trebuie să depună mai multe eforturi decât un cetăţean italian pentru a obţine ceva. E şi firesc. Toţi suntem conştienţi de acest fapt, doar a fost o alegere a noastră. 5. Cu ce greutăţi vă confruntaţi? Greutăţile depind de etapa în care se află imigratul. De la început e sfâşietor: limbă, casă, un post de muncă. Orice fel de muncă, doar să poţi câştiga. Astfel, durează un an, doi după care situaţia şi cerinţele se schimbă. Simţindu-te un pic integrat doreşti o casă mai decentă şi o muncă cât de cât mai uşoară. E cel mai greu pentru persoanele cărturare. E o moarte în sensul deplin al cuvântului. O moarte lentă şi mută. N-ai cui să te plângi şi te închizi în sine. Recent, am citit nişte date statistice cu privire la femeile din Moldova că apelează tot mai frecvent la ajutorul psihologului. Desigur, este ceva firesc, cei mai mulţi imigraţi cu studii superioare vin din ţările de Est, inclusiv Moldova. Aceasta este tragedia poporului nostru, tragedia secolului. O altă greutate cu care se confruntă, în special femeile noastre, care îşi asumă curajul să-şi aducă un copil pe lume, este faptul că nu ai nici un ajutor de la stat, de altfel e aceiaşi şi pentru italieni. Până la vârsta de 11-12 ani, copilul nu trebuie lăsat singur: ori în grija părinților, ori a unei dădace. Nici de la şcoală nu e lăsat să plece singur dacă nu este unul din părinţi, bunici (cine-i are) sau dădaca cu împuternicirea de la părinţi, care îl aşteaptă la poarta şcolii. 6. Vă doriţi să reveniţi acasă? Dorul de casă, de ţară  nu te părăseşte niciodată. În primele momente îl trăieşti cu mare suferinţă, pe parcursul anilor ce trec î-l transformi într-o forţă care îţi dă puteri de a învinge orice dificultate. Dorul e cel că ne face mai puternici şi mai bogaţi.  Patria e ca şi o mamă care îşi creşte copilaşii, ştiind bine că într-o bună zi vor pleca departe, pentru că lumea e creată astfel. Iar copiii mari crescuţi pleacă liniştiţi cu marea siguranţă că în orice moment pot să revină, că acel imens patrimoniu nu îl poate lua nimeni. Într-o bună zi neapărat voi reveni acasă.  Poate, nu curând, dar într-o zi…. Avem o casă în Ialoveni unde-mi văd bătrâneţile în grădina casei mele, cu calculatorul portabil într-o mână şi cu o carte de tradus în cealaltă. Cu siguranță voi merge des și la Roma, unde, cred că, feciorul meu va rămânea. Nu poate fi altfel… Vă mulțumesc pentru interviu. Interviu realizat de Dorina Arsene