BADANTE
Așa se cheamă în italiană persoana care îngrijește de bătrâni și bolnavi. Și aceasta a fost soarta a mii și mii de fete șfemei (și bărbați) din Moldova care au venit în Italia împinși de sărăcia de acasă. Majoritatea au lucrat la fix,beneficiind deci de „vito e alloggio”,adică hrană și locuință ca supliment la salariu. Alții au făcut ore. Este profesia cu care e cel mai ușor să începi viața de emigrant. Dar nu e deloc ușoară.
Profesia de „badante” ne-a oferit oportunitatea de a cunoaște o sumedenie de lucruri despre care aveam idei vagi sau nicio idee. Știm ce este atrofia musculară și scleroza multiplă. Îi cunoaștem pe domnii Alzheimer și Parkinson. După Alzheimer am alergat pe stradă atunci când fugise gol pușcă din casă. Pe Parkinson l-am sprijinit de braț la plimbare,l-am purtat cu căruciorul prin parc,l-am ascultat povestind despre avioane care aterizează în fiece noapte pe acoperișul casei. Am măsurat glicemia pacienților diabetici. Am spălat plăgi. Am introdus catetere în vezică. Am făcut clistire. Am spus povești la nebuni. Am tremurat alături de bolnavii de autism când aceștia începeau să bată cu capul în pereți. Am ascultat ultimele cuvinte ale muribunzilor. Am lăsat rudele îndurerate să plângă pe umărul nostru. Am plâns și noi.
La început râdeam de italienii care se întreabă — la 85 de ani!--cum oare se întâmplă că-i dor picioarele. Ne scandalizam în interiorul nostru că bolnavi țintuiți pentru totdeauna la pat continuă să ducă o viață aproape normală și nu cad pradă unei negre disperări,și nu hotărăsc să renunțe la acea viață de mizerie. Ai noștri mor abia trecuți de 70. Ăștia la 70 se însoară. Ăștia vor să trăiască cu orice preț.
Dar mai apoi i-am admirat pe italieni. Am înțeles că e mai frumos totuși să lupți până la urmă. Chiar țintuiți pe patul lor de suferință,ei știu să spună istorii,să râdă,să lucreze. Am admirat femei care au luptat pentru viața bărbaților lor cu o tărie sufletească și un devotament ideal. Am văzut câte se pot face pentru a prelungi cu cât de puțin lumina din ochii unui om. Și ne-am gândit cu tristețe la Moldova noastră săracă,unde e de neînchipuit ca statul să cheltuiască pentru sănătatea cetățenilor săi măcar o mică parte din cât cheltuiește statul italian.
Dar nu disperăm. Pentru că am învățat și a aștepta.
Profesia de badante ne-a marcat pentru totdeauna.
http://unmoldoveanlaroma.blogspot.com/2010/01/badante.html
Post
